Deși ar putea părea o carte autobiografică, nu eu sunt personajul ei principal. Am scris despre personajul principal al vieților mele; despre când și cum i-am simțit puterea. Cine este? Și eu m-am întrebat asta de multe ori pe vremea când nu vedeam legătura dintre Dumnezeu în unicitate și Dumnezeu în pluralitate. Dar pănă să pot să identific exact cine veghea asupra mea suflare de suflare, am botezat generic aceste pluralități CĂLĂUZA.
În iarna lui 1983 am văzut la cinematograful Floreasca un film care mi-a marcat viața. „Călăuza” („Stalker”) lui Andrei Tarkovski, după romanul științifico-fantastic „Picnic la marginea drumului” scris în 1971 de frații Arkadi și Boris Strugațki, m-a urmărit și m-a îndrumat în multe momente ale vieții. Am ieșit din sala de cinematograf cu o nouă perspectivă asupra filmului ca act artistic și mai bătrână cu 10 ani. L-am văzut atunci de două ori și am reușit să-l revăd abia după anul 2000. (Pentru tânăra generație probabil că este greu de înțeles cum poate fi un film inaccesibil; și totuși să știți că au existat generații foarte apropiate de voi care nu aveau pe ce să dea „play” sau „search”!) Și pentru că în acei ani nu aveam posibilitatea să revad un film decât atât cât rula la cinematograf, am reluat în minte filmul de sute de ori încercând să pătrund dincolo de imagini, de cuvinte și simboluri pănă când s-a amestecat atât de mult cu propria mea imaginație și simțire, încât nu-mi mai puteam aminti exact care era varianta lui originală.
Cred că acesta este filmul în care apar cele mai multe uși. Unele se deschid, altele nu, ca tot atâtea posibilități ale unei singure fapte. Mă fascina trecerea de la sepia la color, din spațiul tern al vieții obișnuite, la cel al naturii, explodând de culoare, de încredere și speranță. Apoi drumul acoperit de apă, ca după retragerea potopului, care ducea spre camera dorințelor, o zonă cu proprietăți biofizice stranii și primejdioase. În acea zonă nu puteai ajunge în siguranță căci guvernul interzisese accesul și astfel aveai nevoie de ajutorul unei călăuze: un bărbat destul de urât, dar foarte expresiv, tuns ca un pușcăriaș, albit înainte de vreme, cu fruntea plină de riduri, total nefericit.
Pentru mine, filmul nu avea nici un mesaj politic. Pentru mine a fost un film despre credință, care m-a făcut să-mi conștientizez propriile frici.
În drum spre casă, mergând prin zăpadă, simțeam frigul din sufletul acelui bărbat, teama lui de a trăi și de a se confrunta cu sine, și am revăzut cum frica îi împiedica pe călători să ajungă la destinație mai mult decât interdicția guvernului sau capcanele zonei. Era întuneric în unele porțiuni ale străzilor care se întindeau din spatele cinematografului până în cartierul în care locuiam și mă gândeam că una dintre piulițele legate cu tifon aruncate înainte de Călăuză mi-ar fi prins bine și mie. Mă întrebam cum un om atât de curajos în viața exterioară, căci făcea o meserie ilegală, se opunea regulilor sociale dar și fizice, și ar fi putut fi omorât de paznicii zonei, fie de cei vizibili, fie de cei invizibili, cum un astfel de om puternic nu avea curaj să se confrunte cu propriul suflet. Ce anume îi omorâse credința în sine încât nu avea putere să intre în camera dorințelor și să-și vindece copilul? Ducea acolo tot felul de oameni și risca pentru fiecare în parte, dar nu și pentru el.
La 16 ani povestea acelui bărbat m-a impresionat pănă la lacrimi dar nu am înțeles-o până nu am ajuns și eu la vârsta lui. La 16 ani mă întrebam cum poate o călătorie, oricum și orinde ar fi ea, să te înțelepțească sau să te sperie într-atât încât să nu mai ai nevoie de camera împlinirii viselor.
La 16 ani credeam că pentru îndeplinirea dorințelor există zâne, baghete magice, vrăji, peștișor de aur sau altele asemenea. Și chiar dacă după acest magic film, am scris deasupra ușii de la intrarea în camera mea, cu litere roșii, „Eu sînt Dumnezeul meu”, nu am făcut această declarație pentru că știam că eu am puterea de a-mi îndeplini propriile dorințe ci dimpotrivă. Am scris cu furie, cu orgoliu, din neîncredere în mine, în puritatea ignoranței din sufletul meu.
Îmi aminteam de cei doi bărbați maturi, trecuți de tinerețe, cu meserii clare, serioase, respectabile – fizician și scriitor, cum bâjbâiau în acel ținut necunoscut și primejdios, incapabili să facă față singuri provocărilor, care se lăsau îndrumați de un fost pușcăriaș și nu înțelegeam cum anii și viața care trec peste oameni nu îi înțelepțesc și nu îi fac din ce în ce mai puternici, ci le taie aripile și îi transformă în fricoși și nesiguri. Neliniștea acelui om al cuvintelor fără inspirație, care vorbea muuult prea mult pentru un scriitor și care a ridicat ochii din pământ abia după treizeci de minute de peliculă, am simțit-o de multe ori și eu: „Cât de mult aș vrea să știu exact… ceea ce vreau! (…) Conștiința mea vrea ca vegetarianismul să triumfe în lume. Dar subconștientul meu tânjește după o fleică în sânge”.
De câte ori mi s-a îndeplinit o dorință fumoasă, un gând altruist, am fost mândră de mine căci știam de la Tarkovski că acea dorință a fost sinceră și că sufletul meu tainic este bun și frumos. Și atunci am putut să mă întind relaxată și să exclam: „În sfârșit sunt acasă! Ce liniște e!” Când Călăuza ajunge în zona magică și spune aceste cuvinte privind în jur, te întrebi ce vede, căci peste tot sunt numai ruine și dezastru. Atunci când ceva se schimbă în tine și vibrezi mai înalt, chiar dacă lumea este la fel, ruine și dezastru, pe tine nu te mai afectează, căci acum ești capabil să vezi dincolo de ele. De căte ori am avut dubii asupra bunătății naturii mele, am urmărit ce fel de dorințe mi se îndeplinesc și asta m-a făcut să nu-mi pierd încrederea și credința.
Tarkovski imaginează un Învățător; cel care i-a spus Călăuzei tot ce trebuia să audă despre zonă și care se sinucide la două săptămâni după ce se îmbogățește mai presus de imaginație. Povestea asta am spus-o tuturor oamenilor pe care îi iubesc. Învățătorul are un frate care moare din cauza lui; plin de remușcare vine în zonă să-și aducă fratele mort înapoi dar în locul acestuia primește bani și putere. Atunci realizează că dorința lui cea mai profundă și sinceră nu a fost legată de răscumpărarea vinei sau de iubirea de frate, ci de iubirea de arginți. Dezamăgit de propriul său suflet, se sinucide.
Toată viața mi-am dorit să-mi întâlnesc Călăuza față în față, să o privesc în ochi, să-i vorbesc și mai ales să o aud răspunzându-mi la întrebări. Dar ghidul meu, învățătorul și păzitorul meu nu-mi vorbea prin cuvinte decât atunci când îmi scotea înainte o carte sau un film. Relația noastră a fost pur și profund emoțională. Nici o întâlnire de gradul unul, ca în filme. Atunci când mi se dezvăluia o altă nouă foiță subțire de ceapă de pe trupul adevărului, o emoție puternică îmi inunda tot corpul din tălpi până în creștet și o parte din cei optezeci la sută apă din mine se îmbulzea pe streașina de jos a ochilor și-mi inunda căpruiul și obrajii eliberându-se în universul din care a venit.
Corina Toma 