Felul în care am ales să mă exprim

legi_utile_8

În anul nașterii mele, 1967, Albert Mehrabian și Morton Weiner sintetizau rezultatele propriilor cercetări în lucrarea „Decoding of inconsistent communication”. Iar zilele trecute mă uitam la schemea lor de comunicare, pe care o tot predau de câțiva ani încoace, și contemplam pentru a nu știu câta oara „regula 7/38/55” (7% comunicare verbală + 38% paralimbaj sau voce + 55% limbajul corpului). Și regula asta de-o vârstă cu mine spune că, în ziua de astăzi, importanța cuvintelor dintr-un mesaj este de numai 7%!

Iar eu am ales să-mi comunic mesajul prin arta cuvântului scris, arta cea mai puțin convingătoare, prin arta cea mai solicitantă pentru public!? Arta care obligă pe cumpărătorul de carte să facă el tot restul de 93%!?. Căci atunci când citești nu sunt solicitați doar ochii! Tot sistemul emoțional, senzorial este trezit și mobilizat să compună în minte și-n suflet mii de imagini și sunete din care este alcătuită povestea. În timp ce citești te poți încrunta, poți zâmbi sau poți plânge.

M-am uitat apoi în josul ecranului de la laptop să văd câte pagini am scris și atunci mi-a aparut în minte o întrebare: „are rost să scriu mai departe?”; și apoi o alta: „va mai citi cineva literatură peste cinci-zece ani?” sau „de ce ar mai citi cineva literatură peste cinci-zece ani când, încă din 1967, la scurt timp după apariția radioului și a televizorului, se știa că o imagine face cât 1000 de cuvinte?”.

Apoi tot eu, singură, recitindu-mi cuvintele, mi-am amintit de o legendă (sau un adevăr) citită în tinerețe despre apariția scrisului. Thot, unul dintre zeii vechilor egipteni, demiurgul care a creat totul prin sunet, prin cuvânt, care a adus oamenilor acest nou (pentru acea vreme) mod de transmitere a mesajelor și a învățăturii, îi asigura pe înțelepții care își făceau griji pentru comunicarea orală, emoționlă, de la om la om, că aceasta nu se află în nici un fel de pericol. Că scrisul nu va diminua semnificativ calitatea comunicării directe, empatice.

Nu știu cum se comunica înainte de apariția scrisului, dar se pare că acum se închide cercul și oamenii redescoperă și conștientizează valențele limbajelor non verbale; iar eu încă am un mare respect pentru cuvântul scris, visez în discursuri și încă simt nevoia să mă exprim prin literatură.

Pictura

M-am exprimat în toate artele pe care le cunoșteam și am rămas la cea care mi-a adus mai multă mulțumire și în limbajul căreia m-am putut exprima cel mai ușor.

Am desenat și am pictat deși ceea ce era în mintea și simțirea mea nu avea nici o legatură cu ceea ieșea din mâinile mele, creioane și vopsea. Dar, în timp, mi-am dat seama că există școli și profesori de la care poți învăța să mânuiești cărbunele și pensula. Am frecventat atelierul pictorului Gheorghe Bucătaru cu care am pictat împreună în cei patru ani de liceu. În afară de teoria artei, discutam multă filosofie și lui aveam curaj să-i descriu cele mai negre și ascunse dintre gândurile mele. Era un bărbat scund, slab, cu părul cărunt, cu nasul mare și ascuțit, peste 40 ani, al cărui mers era grav afectat de poliomielită. Avea un atelier de pictură foarte luminos, undeva în cartierul Drumul taberei, la parterul unui bloc, departe de casa mea, dar străbăteam orașul pe orice vreme doar ca să stau de vorbă cu el. Inventam împreună povești despre personajele din tablouri și ne imaginam cu glas tare la ce se gândise pictorul în timp ce-l pictase și ce fel de relație existase între ei. Îmi spunea: „Te pot învăța ceea ce îți trebuie ca să intri la facultatea de arte, dar nu asta este chemarea ta. Scrie!” Aveam două șevalete așezate în diagonală și ne așezam la lucru ca în sala de dans: el în față, mișcând demostrativ cărbunele sau pensula, în timp ce-mi dădea indicații, eu în spate, urmărind fiecare mișcare a mâinii și încercând s-o imit. Cele mai multe erau peisaje izvorâte din imaginație. Și undeva printre copacii verzi, drepți și puternici apărea unul subțire, uscat și contorsionat. Peisajul se schimba de nenumărate ori sub pensula lui, se răzgândea mereu și modifica locul copacilor ascunzându-i sub multe straturi de culoare. În timp ce pictam, sub imboldul culorilor și formelor, scriam pe bucăți de hârtie rupte din caietele de școală versuri sau metafore pe care le lipeam peste vopsea sau de ramă. Iar el îmi spunea: „Să vezi ce carte extraordinară o să scrii pe la treizeci de ani!”

Deși am frecventat un timp cursurile facultății de arte plastice, nu am fost niciodată multumită de rezultatul muncii mele în acest domeniu. Îmi era clar că nu am un talent deosebit, dar era o școală interesantă, unde făceam și istorie și ceva filosofie, prin prisma mesajelor pe care le transmite arta, și mi-a plăcut.

Muzica

În clasa întâi, a fost decizia mamei să mă înscrie la școala de muzică, la clasa de pian a doameni profesoare Rădulescu (pe lângă înot și franceză pe care le studiam în afara orelor de școală). Eram atât de entuziasmată la prima oră, încât imediat ce am intrat în clasă, am deschis pianina și am început să „cânt”, adică să lovesc clapele din răsputeri, vrăjită total de sunetele care veneau din cutia de rezonanță. Profesoara, o doamnă elegantă, discretă, grațioasă și frumoasă, blondă și cu ochelari de vedere, s-a scandalizat toată!!! A trântit capacul instrumentului, mi-a aruncat o privire tăioasă precum Crivățul și mi-a interzis să mai fac un astfel de „zgomot înfiorător”. Pianul este un instrument delicat, spunea ea, care trebuie atins cu grijă și respect, numai în felul în care îmi va arăta ea și numai când îmi va permite ea. Grozav!!! Și de atunci n-am mai avut niciodată același entuziasm pentru cântatul la pian.

Priveam la televizor instrumentiștii în concerte și li se citea pe față o plăcere profundă și o comuniune ciudată cu instrumentul. Mă întrebam de ce eu nu simt asta atunci când ating clapele. Poate că partiturile de exerciții nemelodioase ale lui Czerny nu mă făceau să vibrez sau poate că poziția țeapănă a corpului într-un scaun prea mare pentru mine în care nu aveam voie să mă mișc, rigiditatea metodei profesoarei care nu-mi dădea voie să mă opresc din cântat nici dacă îmi curgea nasul. Atunci când eram răcită, bona stătea cu batista pregătită și-mi sufla ea nasul în timp ce eu trebuia să mă concentrez asupra clapelor.

La toate astea s-a adăugat „talentul” pedagogic al mamei. Mă punea să repet la pian câteva ore pe zi și niciodată nu era mulțumită de ceea ce auzea. Ea nu avea nici un fel de cultură muzicală, nu știa să cânte la nici un instrument și nici măcar nu avea voce sau ureche. Și totuși îmi spunea mereu și mereu: „Nu e bine! Încă o dată!” Abia peste un an mi-a venit în gând să o rog pe ea să cânte, să-mi arate ce greșesc. Iar când am înțeles că asta nu era decât o „metoda pedagociă”, am început să-mi pierd interesul pentru cântat și să chiulesc de la orele de pian. Mergeam până la scoala de muzică, mă așezam pe bordura trotuarului, vizavi de geamul clasei, și așteptam să treacă ora.

Literatura

Am început să scriu poezii imediat ce am învățat alfabetul. În prima vacanță de vară, fiind din nou departe de mama, i-am scris prima mea scrisoare în versuri, în care îi spuneam cât îmi e de dor de ea și cât de singură mă simt fiind atât de departe deși eram mereu înconjurată de oameni. Dorul meu era copleșitor și autentic și s-a transformat în cuvinte fără nici un fel de efort. Restul …. a venit de sine. Am scris caiete întregi de idei, am umplut jurnal după jurnal descriind sentimente mai mult decât întâmplări. Apoi am primit în dar prima mea mașină de scris: mică, portabilă, chinezească, într-o cutie de pănzâ roșie cât o gentuță mai mare de farduri. Îmi scriam mie sau lui Dumnezeu aproape în fiecare zi. „Dragă Corina,” sau, după caz, „Doamne, Dumnezeule, ce zi!”. Iar mai târziu, când am devenit mamă, n-am mai simțit nevoia să scriu nimănui. Astăzi, copiii au crescut, au propriul lor dialog cu divinitatea, iar eu m-am reapucat să scriu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s