Învierea

144364_invierea-lui-hristosÎncepuse primăvara. Era o vâlvă şi-o alergătură, de parcă Hristos, după ce învia, avea să treacă şi pe la noi prin sat.

Nu se dezmorțise bine, că lumea deja trebăluia mai mult pe-afară: casele trebuiau grijite, pământul arat și-apoi pregătirile pentru sărbători nu puteau fi lăsate la urmă.

Se facea brânză, cozonac, pască; se tăiau mieii, se pregătea drob, chișcă, cighiri, se roșeau ouă și câte și mai câte… Bieții oameni de-abia își mai vedeau capul de treburi! Iar noi, copii, ne învârteam pe lângă dânșii, prinși de neastampăr, parca nu mai văzusem ouă boite sau cozonac.

Treceau Floriile și începea Săptămâna Mare.

Cum se lăsa seara și începea clopotul a bate, bunica își așeza binișor treburile, mă gătea și plecam la biserică. Erau Deniile. Ploua mărunt și noi mergeam repede, cu capu’n pământ, frământând glodul cu ciubotele largi.

Cu mâna înfiptă în fusta bunicii, mă uitam de după dânsa la lumea adunată în curtea bisericii, pe urmă la ușa ei așa ,nantă, așteptând-o să răspundă la salutul oamenilor din jur. Treceam pragul care-mi ajungea aproape până la genunchi și ne făceam cruce. Ne închinam în fața icoanelor multe și ne-așezam în fața altarului, femeile de-o parte și bărbații de alta. Venea părintele în straie lungi, negre, cu patrafir auriu, bătrân și nant, cu barba subţire. De fiecare dată aşteptam să înceapă slujba cu răsuflarea tăiată, cu ochii făcuţi mari, să poată răzbi prin fumul ceţos. Părintele păşea cântând printre noi şi lumânări, în clinchetul şi mireasma cădelniţei. Mergea cu paşi mari şi rari, ca țăranii hotărâţi, iar mie, nu ştiu de ce, mi se opreau lacrimile în buza genelor. Babele se repezeau să sărute crucea sau să-i atinga veşmântul ca să se ia și pe mâinile și pe sufletele lor vreun pic de sfinţenie. El le-o întindea răbdător în faţa buzelor zbârcite, apoi se-ntorcea să-şi termine psalmii.

Deşi auzeam slujba în atâtea cuvinte, tot nu înţelegeam despre ce este vorba. Cine erau oamenii despre care se povestea în cărțile sfânte ale părintelui, de ce erau acele fapte demne de amintit când și la noi în sat se petreceau atâtea lucruri nemaipomenite unor oameni la fel de nemaipomeniți pe care îi cunoșteam și ne erau cu mult mai aproape? Poveștile despre războaie ale tuturor unchilor, cele despre prizonieratul din Siberia ale bunicului, cele despre colectivizare ale întregului sat erau pentru mine mai pline de miez, de însemnătate și de emoție, decât cea a lui Abraham care s-a dus să-și jertfească propriul fiu pe altar și a primit de la Dumnezeu, în schimbul supunerii lui oarbe, un berbec. Stăteam eu așa și mă uitam, cu ochii uzi și tristi, în glasul părintelui și mi se părea că de fiecare dată e altceva sau aşteptam să se petreacă altceva.

Când sfârșea, ne întorceam acasă. Bunicul ne aștepta cu gândul la mâncare, blestemându-l pe bietul părinte că a lungit-o atâta cu cântatul lui. Bunica se uita la el cu îngăduință și se ruga: „Iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune!”

Pe urmă, în Vinerea Mare, treceam pe sub masă și dădeam ocol bisericii. Sâmbăta dimineață ne-mpărtășeam, iar seara, era, în sfârșit, Învierea. Se cânta „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând!” Simțeam cum mă topesc precum lumânările din altar sub emoția cântării.

„Hristos a înviat!”

Si parcă înviam mereu și mereu, cu fiecare răsuflare puternică a părintelui, mereu, cât ținea drumul spre casă, cât ținea somnul scurt al nopții de Paști, cât ținea spălatul de dimineață în apa cu bănuți și petale de trandafiri roșii, cât ținea băutul laptelui dulce cu miere, cât …..

Și câtă vreme pe urmă nu-mi suna în urechi prelungul cântec popesc…

De la biserică mergeam la cimitir. Se împărțea. Pe urmă, muierile suiau pe morminte și-ncepeau a boci de ți se rupea inima de jale pentru dânsele. Da’ nu prea știam noi, copiii, de ce se văitau și ne uitam nedumeriți când la unele, când la altele. Alții, mai neastâmpărați, se luau la joacă sau la hârjoană, dar așa…, mai cu neîncredere, sau o tuleau ușurel, încolo, spre pârâu. Ce era să pricepem? Nu murise nimeni, ba chiar înviase unul și aistea boceau.

Ei….., se ridicau ștergându-și lăcrămile cu marginea pestelcăi sau a basmalei și plecau fiecare pe la casele lor. Pe drum, se luau la vorbă, la bârfă, mai râdeau cele tinere, și până acasă uitau toată supărarea și se așterneau la masă în toată legea. Nu degeaba nu se mâncase de dulce atâta amar de vreme! Și beiau și se îndopau cu carne de miel și cozonac, ca și cum nu bociseră mai dimineață oleacă. Da’ ce știam noi, copiii?!

Se jertfiseră la miei, Doamne! Bunicu’ singur, trei! Îi spânzura de picioarele de dinapoi de gutuiul de lângă grajd, îi spinteca până în vârful bărbiei, îi jupuia de rămâneau roșii, picurători și mirositori a sânge cald, cu ochii sticloși și țepeni; le scotea și le curăta mațele, după ce le desfăcea pârâitorele coaste, le reteza copitele și începea a-i ciopârți de cap, de picioare…. Azvârliți în ligheane de tablă, erau purtați spre bucătărie. Și cum călca bunicu’ apăsat, tresălta vasul împroșcându-l cu sânge. Când termina, era roșu tot și mirosea a hoit.

Iar în imaginația mea mare de copil mic așa mi-l închipuiam că trebuia să fi arătat și pe câmpul de luptă, printre cadavrele nemților. Bunicu vorbea puțin despre asta și tocmai de aceea privirea lui verde când goală, când plină de furie îmi provoca imaginația mea mare de copil mic.

Mă uitam la el și nu-mi venea să cred. Îmi aduceam aminte de ziua în care sacrificase peste cincizeci de oi cu miei cu tot. Nu era amintirea mea, căci nu o trăisem eu în mod direct, dar auzisem povestea ei de căteva ori din mai multe guri și emoția în care o scăldau povestitorii pusese stăpânire pe sufletul meu ca și cum fusesem acolo, văzusem și simțisem totul aievea.

Povestea celor peste cincizeci de oi și a meilor lor se petrecea cu 10 ani înainte de nașterea mea. Toate erau ale bunicului, ca toate celelalte animale din bătătură pe care cei de la percepție i le cereau. Când s-a terminat cu negocierile și au venit să i le ia, bunicul s-a răstit: „Nu le mai am, dom-le! N-auzi?! Au murit! Gata! Au murit toate! Toate au dat ortu’ popii! A dat molima peste dânsele! Ce să le fac?!” Le omorâse cu o furie neomenească, deprinsă din războiul al doilea, înjurând mereu pe nu știu cine. Parcă era un răsculat pictat de Baba, cu privirea cruntă, cu trăsăturile înăsprite, cu mâinile mari, însângerate, întinse înainte către mormanele de carne caldă și sângerândă.

S-a mâncat și atuncea atâta carne de miel!… mai ceva ca la sărbători. Atunci bunica a făcut masă mare, un fel de parastas la care a chemat tot satu’. Mai mult de jumătate nu au venit, căci le era frică. Cu restu’ a plecat la oraș să o vândă. „O dau și de pomană, dom-le, decât să le-o dau lor! Ceara mamii lor! Să mă spânzure ca pe miei și nu le-o dau!”, a strigat atunci bunicu’.

Toată grădina a fost plină de hoituri jupuite. Se împrăștiase sângele peste tot, mai ales pe copacii și iarba din jurul gutuilor trasformați în jertfelnic. Părea că, deși îl înghițise pământul în mare parte, și el se săturase și nu-l mai primea. Câteva dintre trunchiurile copacilor au rămas roșii câtiva ani buni dupa aceasta jertfire. Iar gutuii au dat rod în toamna aceea ca niciodată, ca și cum natura n-a înțeles nimic din ce se întâmplase în sânul ei cu doar câteva luni în urmă. Pe altarul grădinii bunicul sacrificase o parte din avutul său, o parte din trecutul sau, din credințele sale. A fost ultimul lui act de răzvrătire, înainte să le permită să-i ia tot ce avea. După două războaie, un prizonierat la ruși și o colectivizare chiar la el în ogradă, bunicul nu mai credea în nimic. Și totuși toate înjurăturile lui, de atunci înainte, au fost despre Dumnezei!

Pentru bunicu’, și poate pentru mulți dintre bărbații satului nostru de-un leat cu el, Dumnezeu nu mai era cel al strămoșilor noștri, ci devenise Dumnezeul războaielor noastre. „Pentru mine, ’mnezău a murit în război!”, zicea bunicu’ iar eu, copil simțitor, mă plimbam cu ochii mari de la gura lui la gura bunicii căutând adevărul între cuvintele lor. Înclinam să cred ce credea și bunica, adică nu-l credeam pe Dumnezeu mort, cu toate puternicele argumente ale bunicului, dar înțelegeam ce înseamnă să fii „om cu frica lui Dumnezeu”.

Bunicu’ era un bărbat nu foarte ’nant, da’ frumos tare! Avea părul tot, încă pe jumatate negru, ochii verzi, nasul drept și subțire; iar restul feței, gura, nu-ți atrăgea privirea căci vorbea puțin iar de zâmbit, uitase încă din primul război. Bunicu’ o ocăra pe bunica ori de câte ori ea încerca să-l aducă la biserică. „Ce să fac acolo, fa, fimeie!? Să-l întreb eu pe popa ista al tău: de ce ’mnezău’ lui e nedrept? Să-l întreb eu de ce lui Avram, după ce i-a ceut să-și jertfească fiul, și Avram l-a ascultat, i-a trimis un berbec gras pentru altar, iar părinților noștri le-a cerut copiii pentru jertfă și ei, ca proștii, au crezut în El, și i-au trimis, ca proștii, să fie carne de tun, și de ei și de noi nu s-a îndurat! La toți le-a cerut să-și trimită copiii la tăiere și nimănui nu i-a trimis berbec pentru rug!!!!”

Bunicu’ nu era un necredincios. Avea el un Dumnezeu al lui, diferit de cel al părintelului, diferit de cel al bunicii sau al celorlați oameni, dar avea unul pe care era grozav de supărat. Atâta de supărat încât toate înjurăturile lui erau pline de cuvinte sfinte sau cel puțin bisericești: „anafura, grijania, ceara, crucea, pasca… mamii ei de viață!” Își revărsa frustrarea pe nedreptatea din jur de câteva ori în fiecare zi.

Bunicu’ era un barbat adevărat: câștigase atâtea bătălii, se luptase atâta timp și omorâse atâția oameni…. Si nu aflasem asta de la el, căci nu voia să pună în cuvinte grozăviile pe care le trăise, dar era limpede că așa era pentru că se întorsese în viață și întreg. Se luptase cu toți dusmanii pe care îi pusese Dumnezeu în calea lui: nemții, rușii, comuniștii, sărăcia, frigul, foamea, frica și câți alții necunoscuți mie. Iar acum, singurul împotriva căruia nu câștigase era El şi I se împotrivea și se răzvrătea împotriva LUI așa cum ştia el.

Acolo, sus, în gradină, jertifise, pe lânga oi și miei, şi o bucată din copilăria şi inocenţa mea, chiar dacă eu și acea jertfire nu ne întâmplasem în același timp. Povestea acelei jetfe cumplite stătea lipită de mine pe toată perioada sfintelor sărbători. În preajma Paștelui, îmi era frică să mă mai sui în grădină. Nici în ochii bunicului nu-mi mai venea să mă uit. I se ascuțise privirea atâta de tare, căci te puteai tăia în verdele ochilor lui. Nici carne de miel nu mâncam. Simțeam cum parcă miroase a sânge cald și cleios. „Of, fată, cu cine oi sămăna tu, așa scârboasă, nu știu!” se răstea cu năduf bunica atunci când mie mi se făcea greață cand îi vedeam aproape întregi în tăvile mari. „Fugi de-aici că ne iei și nouă saţul!” Degeaba întrebam cum poate să fie pe placul lui Dumnezeu o asemenea jertfă, căci nimeni nu știa ce să-mi răspundă, nici măcar părintele. Și ce întrebam eu se întrebaseră toți, cel puțin odată în viață, când le murisera părinții, copiii, frații, nepoții sau cumnații în cele două războaie.

Plecam, ce-aveam să fac? Mă întorceam să mănânc lapte cu cozonac și-mi aduceam aminte cum mă jucam cu mieii. De ce mă lasase bunicu’ să-i leg cu ață roșie la gât ca să nu se deoache, de ce mă lăsase bunicu’ să-i învăț să împungă împingându-le capșorul cu mâna în locul în care le creșteau cornițele, dacă tot avea de gând să-i jertfească? Îi țineam în brațe, îi hrăneam din mână, zburdam de-odata cu ei prin grădină, behăiam laolată și râdeam…., Doamne,…. cu toată gura și din tot sufletul! Cădeam în iarbă tăvălindu-mă de râs, cu mieii țopăind în jurul meu, iar bunicu’ mă striga „Mieluța”…

Îmi curgeau lăcrămioare sărate în cănuța cu lapte dulce și așa treceau și sărbătorile Paștelui: se jertfeau pe altarele de lemn din grădinile noastre mieii și Hristos învia încă o dată.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s