Întunericul și Lumina

rugaciune-1280x800Erau seri în care luna nu voia să iasă de sub cortina norilor, întunericului gros cădea peste sat și pădure, încurcat în vârfurile copacilor și turla ascuțită a bisericii, iar eu nu aveam curaj să ies din casă. Străbătută de un fel de neliniște, mă uitam pe fereastră cu umerii strânși, încercând să ghicesc ce se întâmplă afară. Părul de pe ceafă și mâini mi se ridica atent și se îndrepta către fiecare zgomot necunoscut care venea dinspre noapte.

Lelea Rarița mă întreba: „De ce ți-e frică, draga lelii?”

Iar eu răspundeam semeață: „Mie? Mie nu mi-e frică de nimic.”

Într-una din seri am recunoscut că mă tem să merg singură noaptea prin pădure. „Ți-e frică de noapte sau de pădure?”, se făcea ea că nu pricepe. „De duhurile rele care sălășluiesc în întuneric. Ce faci atunci când îți apare în față o astfel de arătare?”

Bătrâna s-a gândit puțin, semn că nu era o întrebare oarecare și merita cântărită cum se cuvine, apoi m-a întrebat ce mă înspăimântă la duhurile rele? Văzusem vreunul? Nu, nu văzusem! Dar îmi închipuiam că trebuie să fie urâte, gălăgioase, puturoase și rele. „Și crezi că te poți bate cu ele? Că le poți veni de hac?”, m-a încercat mai departe lelea. Nu! Tocmai de asta îmi era frică de ele. Ce întrebare mai era și asta?! „Brava, draga lelii! O să te trosnească de nu te vezi. Așa că ori fugi de ele cât te țin rărunchii, ori tragi aer adânc în chept și alegi armele care trebuie.” Adica? „Adică te-ai gândit că poate le e și lor frică de ceva? Poate că așa cum le vezi tu pe ele, la fel te văd și ele pe tine? Poate că dacă ești exact inversul lor, li se face lor frică și fug?” Deci baba voia să spună că eu, dacă eram frumoasă, tăcută, curată și bună, duhurile rele or sa fugă de mine? „Da, draga lelii! Binele fuge de rău și răul de bine. D-aia lumea îngerilor nu se întâlnește cu lumea dracilor, căci una e la un capăt iar alta, la celălalt.”

Răspunsul m-a mulțumit peste măsură și am adormit toată un zâmbet. În vis a venit din nou noaptea. Am ieșit afară din casă direct în pădure și am cercetat cu atenție împrejurimile. Luna era bine ascunsă iar întunericul cel grozav se încolăcea în jurul meu nelăsându-mă să văd prea departe. Din cel mai întunecat colț a răsărit în fața mea o arătare care m-a îngrozit. Nu știu de ce, căci nu-mi amintesc cum arăta. Primul impuls a fost să mă arunc asupra ei cu toată forța, să urlu și să o sfâșii. Apoi mi-am amintit sfatul lelii Rarița și m-am gândit că trebuie sa fiu frumoasă, tăcută, curată și bună. Pe toate știam că le am în mine și că se văd, mai puțin ultima. Ce sau cum trebuia să-i arăt că sunt bună?! Am găsit în buzunar un biscuite început, o floare albastră și o cruciuliță de tinichea legată cu fundiță primită la un botez pe care i le-am întins arătării. Atunci, dintr-o dată întunericul a dispărut cu tot ceea ce mă înspăimântase cu tot și pădurea în care mă aflam acum era plină de lumină.

A doua zi m-am întors la casa bunicii. Aici tocmai ieșiseră din găoace vreo zece pui aurii. M-am repezit să iau unul în pumni. Bunica mi-a apucat mâinile și m-a întors cu fața spre ea: „Ai mare grijă! Să nu-i strângi prea tare, că-i omori.” Am pus unul pe masă și am început să-l privesc cum încearcă să meargă nesigur pe piciorușele lui subțiri. Mi-am apropiat dosul palmei într-o încercare de mângâiere și imediat s-a aplecat sub atingerea mea. Era nespus de fragil și eu aveam asupra lui putere de viață și de moarte. Nu era prima făptură neajutorată lângă care stăteam dar acum am simțit ceva diferit. Aici, în timp ce respiram lângă penele lui moi, făcându-le să vibreze în ritmul pieptului meu, mi-am reamintit visul. Arătarea din noaptea care tocmai trecuse mi se părea acum lipsită de orice putere. Eu eram cu mult deasupra ei căci puteam să fiu și înger și demon, și urâtă și frumoasă, și gălăgioasă și tăcută, și puturoasă și curată și rea și bună în același timp. Nu era cum zicea bătrâna, că lumea îngerilor nu se întâlnește niciodată cu cea a dracilor, căci eu eram exemplul viu care le conținea pe amândouă și le manifesta cu acceași intensitate. Știam că există în mine ambele puteri și că le pot folosi pe amândouă. Că-l puteam ocroti, hrăni și crește mare pe acel ghemotoc gălbior și tot eu aș fi putut să-l strivesc cu o singură strânsoare de pumn. Și asta face omul de când se știe, de când l-a pus Dumnezeu stăpân „peste toți peștii mării, peste toate păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ” (Geneza – Viețuitoarele pământului).

Am pus puiul înapoi în coșul lui cu nouă frați galbeni și am hotărât să aștept venirea nopții afară, cocoțată pe poarta grădinii. Era o poartă grea, mare, din scânduri late, de lemn vopsit în albastru, ca majoritatea caselor, gardurilor și crucilor de aici. Toată ograda noastră era așezată în pantă, iar poarta era chiar în vârful ei. Când o priveai de jos, din dreptul bucătăriei de vară, poarta părea că se deschide direct în cer. Mă puteam urca pe ea ușor, ca pe o scară, căci avea rosturi mari între scândurile bătute pe orizontală. În spate se vedeau dealurile verzi, acoperite de viță-de-vie; în dreapta se arcuia acoperișul roșu al casei; în stânga, râpa largă și adâncă prin care curgea pârâul; iar în față, după ce traversai cu privirea drumul și rândul de case, colinele îmbrăcate în carouri verzi, peste care apunea măreț soarele portocaliu albăstrind fâșiile suave de nori pe care le întâlnea în cale. Și peste toate, tronând maiestoasă de pe poarta grădinii, eram eu, stăpână peste fața întregului pământ, chiar și peste astrul de seară care abia începea să se vadă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s